Îi mulţumesc Mădălinei Mocan şi Centrului Raţiu pentru Democraţie, care au organizat vizita lui Michnik şi care au făcut posibil acest interviu.

Aveam 6 şi 5 luni la Revoluţie. Îmi amintesc că era o zi de vineri, că mama trebuia să vină mai repede de la servici, pe la 2, iar pe tata îl aşteptam ca de obicei pe la 4. Eram acasă cu fratele meu, iar la radio, în loc să fie muzică, aşa cum se întâmpla de obicei vinerea pe la prânz, se tot vorbea despre tancuri şi demonstranţi. Mama a venit mai repede acasă, pe la prânz, şi ne-a spus că în ţară e “revoluţie”. Nu îmi dau seama de ce în prima zi în care se auzea “oficial”, la radio, despre asta, deja se folosea cuvântul “revoluţie”.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că tata, subofiţer la o unitate militară din Galaţi, nu a mai venit acasă în ziua respectivă. Fusese ţinut în unitate, nu ştiam când urma să vină. Îmi amintesc apoi că era seară şi împodobeam bradul de Crăciun (nu mai ştiu dacă era aceeaşi seară sau alta). Nu aprinsesem lumina în cameră, ci ţineam aprinsă o lumină din holul de la intrare. Nimeni nu ţinea luminile aprinse la camerele cu geam la stradă, pentru că exista temerea că se va trage înspre acele apartamente. Îmi amintesc că printre vecini circula zvonul că “un terorist a intrat într-un bloc”. Apoi, îmi amintesc că cineva a bătut la uşă şi că pe scară era întuneric. Era bunicul, venise să vadă ce facem. În momentul ăla, mi s-a părut că e un personaj desprins din filme, care a trecut de toţi indivizii periculoşi ca să vină la noi.

Îmi mai amintesc că într-una din zilele următoare tata a venit să ne viziteze. Reuşise să fugă câteva ore de la unitate şi a venit acasă, înarmat cu un pistol. A fost prima dată (şi ultima cred) când am ţinut în mână un pistol, ţin minte că era foarte greu. Înainte să vină acasă, mama ne spusese că e posibil ca tata să fie trimis la Bucureşti. Despre Bucureşti auzisem deja la televizor un lucru sigur: acolo mureau oameni, mai ales militari. Îmi amintesc că îi spuneam mereu tatălui meu, cât a fost acasă, că îl rog să nu plece la Bucureşti.

Până la urmă, unitatea lui nu a mai plecat. La câteva zile distanţă (sau poate a doua zi), când lucrurile se mai liniştiseră, am plecat cu mama şi cu fratele meu la unitate. Îmi amintesc că pe drum a trecut un elicopter pe deasupra noastră şi că la cazarmă erau o grămadă de militari care nu făceau nimic, pur şi simplu stăteau şi aşteptau. Nu-mi dădeam seama cum era posibil ca o grămadă de oameni să stea claie peste grămadă într-un loc, zile în şir, fără să facă nimic. Tata sau altcineva de acolo mi-a povestit că singurul moment în care au fost nevoiţi să tragă a fost când a trecut un elicopter pe deasupra cazarmei şi a s-a tras din el înspre ei, dar nu s-a întâmplat nimic.

Printre toate astea, îmi amintesc serile în care ne uitam la televizor, împreună cu fratele meu şi cu mama şi uneori cu o vecină mai în vârstă. Cel mai ciudat era că nu ţineam niciodată minte să fie program până atât de târziu la televizor, pe undeva mă simţeam ca la Revelion! Îmi amintesc de toate imaginile cu demonstranţi suiţi pe tancuri, de steagurile găurite, de fuga cu elicopterul a familiei Ceauşescu şi apoi de execuţia lor, de grămada de oameni din studioul acela de la TVR, în frunte cu Iliescu şi Mircea Dinescu. Dar mai ales, îmi amintesc cum se vorbea despre morţi. Câţi au mai murit la Bucureşti, câţi la Timişoara, câţi la Sibiu. Îmi amintesc de imaginile cu cadavre întinse pe jos, de istorisirile cu oameni arşi şi aruncaţi în şanţ, de felul în care se trăgea pe întuneric când se dădea lupta pentru Televiziune (lupta cu cine?) şi de imaginile nesfârşite cu sute de lumânări aprinse pe străzi, pe trotuare, pe lângă ziduri. Asta fost prima imagine a morţii pentru mine şi asta îmi va veni în minte mereu când va veni vorba despre Revoluţie.

Azi e 21 decembrie. Fix acum 20 de ani, la Cluj mureau mulţi oameni. Mult mai puţini decât la Bucureşti sau la Timişoara, dar mult prea mulţi dacă ne gândim de câţi oameni ar fi fost nevoie să moară pentru că Ceauşescu şi comunismul să cadă. Clujenii care au murit atunci şi despre care azi, din fericire, se vorbeşte din nou, erau oameni perfect normali, care oricare dintre noi, care la ora când armata a năvălit în centrul oraşului, se aflau acolo. Câţiva presimţeau ce se va întâmpla şi erau acolo pentru a se solidariza cu Timişoara, dar cei mai mulţi erau în trecere. Oricare dintre noi, care am fi locuit în Cluj acum 20 de ani şi care aveam treabă prin centru, puteam fi acolo. Pentru acei oameni, zecile de soldaţi din centrul oraşului nu erau ceva normal, chiar şi pentru acele vremuri, şi principalul lor merit e că au reacţionat. Nu cred că ei pot fi socotiţi eroi ai Revoluţiei pentru că, prin moartea lor, ar fi contribuit la căderea comunismului, dar pot fi socotiţi eroi pentru că AU REACŢIONAT. Pentru că puşi în faţa unei astfel de intervenţii în viaţa lor perfect normală, nu au fugit, ci au înfruntat-o.

Foto: Răzvan Rotta

12 oameni au murit în aproximativ două minute de la sosirea militarilor în centru. Scena avea un cinism groaznic în ea. Un căpitan dornic de afirmare, cu ordin clar de la superiorii lui ascunşi în birouri, zeci de soldaţi în termen speriaţi, aflaţi la prima misiune în care trebuiau să ţină arma îndreptată spre ţinte vii, şi zeci de clujeni care se opriseră din drumul lor pentru a le atrage atenţia că ce fac nu e normal. Conflictul dintre aceşti oameni normali, învrăjbiţi absolut din senin, a însemnat moartea pe loc a 12 oameni. Încă pe atâţi aveau să mai moară în aceeaşi zi în alte 3 locuri din oraş, în condiţii similare. Revoluţia de la Cluj a însemnat creier pe zidurile Continentalului, bălţi de sânge pe trotuare şi mame sau soţii care veniseră să îi caute pe cei care nu mai ajungeau acasă.

Moartea acestor oameni şi a celorlalte mii din celelalte oraşe a fost inutilă. Poate să îmi spună cineva că moartea, să spunem, a pictorului Lucian Matiş, a ajutat sau a grăbit cu ceva dispariţia comunismului în România? Poate argumenta cineva că presiunii străzii i-a determinat pe comunişti să nu mai fie comunişti? Toţi oamenii care au murit sunt eroi pentru că au reacţionat la lipsa de normalitate din viaţa lor, fie că au resimţit-o pe moment sau de-a lungul anilor. Altfel, moartea lor a fost una fără rost, iar preţul plătit atunci de mii de oameni şi de familiile lor e mult prea mare pentru ce a urmat în ăştia 20 de ani.

Comunismul în România ar fi căzut oricum. Era imposibil să rămână în picioare aici, după ce căzuse peste tot în jurul nostru. Poate că ar mai fi durat câteva luni, dar nu credeţi că ar fi fost mai bine să vorbim despre căderea comunismului în 1990 decât să moară degeaba atâtea mii de oameni?

România şi-a început noua viaţă după o experienţă traumatică. În Polonia sau în Ungaria, democraţia a început prin alegeri, prin mese rotunde, prin presiunea ideilor care nu au mai putut fi ţinute în frâu. La noi, noua viaţă a început prin moarte… prin moartea cuplului Ceauşescu şi a mii de români obişnuiţi.

România a crescut mult în ultimii ani. Cine spune altceva sau regretă vremurile dinainte nu e întreg la minte. Cu toţii am beneficiat de pe urma progresului. Problema e că România a crescut atât de mult din inerţie. A crescut pentru că a fost conectată la un mediu şi un context extrem de favorabil. Suntem în sfertul fericit al planetei, în care nu ne ia nici musonul coliba de paie la fiecare şase luni, nici nu ne mor copiii de foame, suntem feriţi de războaie civile şi oricine vrea să ştie ce e aia internet şi informaţie, ştie.

Dar România nu a crescut deloc prin forţele proprii. Scoşi din mediul ăsta extrem de propice în care ne aflăm, nu ştiu cum am fi evoluat sau unde am fi fost azi. Românii par a fi o masă inertă, incapabilă să acţioneze coerent, la unison. Cădem în propria adoraţie de fiecare dată când vreunul dintre noi reuşeşte să scoată capul în lume sau ne plângem de milă când ne simţim nedreptăţiţi. Trecutul nostru e marcat de momente pe care le-am considerat cruciale, dar fără niciun fel de bătaie în viitor. Ultimul exemplu – alegerile de acum două săptămâni. Ne trăim prezentul cu mare intensitate, dar nu investim absolut nimic în viitor. Tocmai de-asta sunt uşor de manipulat şi de ghidat în orice direcţie vor unii sau alţii. Căile de manipulare sunt infinit mai multe azi decât acum 20 de ani, pericolul este mai mare, iar răspunsul nostru arată lipsă de curaj.

Dreptul la o viaţă normală în România, iar prin asta înţeleg dreptul de a gândi cu propriul creier şi de a evolua, ne este negat în fiecare zi, iar de multe ori ni-l negăm singuri. Acum 20 de ani au murit mii de oameni pentru asta, iar de atunci nu mi se pare că am învăţat lecţia lor. Sper că peste 20 de ani să nu spun din nou că acei oameni au murit degeaba.

Ne vedem în 2010. Sărbători fericite!

După o noapte agitată, Crin Antonescu apare luni la televizor. Toată presa aştepta discursul lui, în speranţa că va face vreo recomandare către electoratul lui.

“Bună ziua tuturor!

Tocmai am avut o discuţie cu colegii mei care s-au ocupat din partea PNL de numărătoarea paralelă şi este clar pentru toată lumea că finala acestor alegeri se va desfăşura între Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Îi felicit pe amândoi, dar regret că românii vor fi din nou obligaţi să aleagă între două rele. Ţin să le mulţumesc tuturor românilor care au crezut în mine, care m-au votat şi care au arătat că în România există o bază solidă pe care se poate construi o nouă clasă politică, în măsură să se bucure de încredere în rândul electoratului, care să le dea speranţa românilor că această ţară poate avea un viitor mai bun decât au fost ultimii 20 de ani.

Deşi am ieşit din cursă, mă aflu într-o situaţie oarecum privilegiată, pentru că îmi dau seama că lumea e cu ochii pe mine şi aşteaptă din partea mea o mişcare către unul sau altul dintre candidaţi. Eu mi-am exprimat clar punctul de vedere despre fiecare dintre cei doi pe parcursul campaniei. Din păcate, nici unul dintre ei nu se află în postura de a-mi câştiga încrederea. Traian Băsescu are în spate 5 ani de mandat catastrofal şi o gaşcă de indivizi care s-au căpătuit sub aripa lui. Mircea Geoană este culmea demagogiei şi a promisiunilor mincinoase şi este ţinut în viaţa politică de sforarii din PSD, aceeaşi de pe vremea lui Năstase şi Iliescu.

Cine se aşteaptă de la mine să susţin pe oricare dintre aceştia doi poate să aştepte mult şi bine. Fiecare este tributar propriei clici, fiecare la fel de periculoasă. Ce diferenţă poate fi între Udrea şi Vanghelie? Sau între Blaga şi Dragnea? Nici una! Nimeni nu mă poate convinge că oricare dintre aceste două tabere va lucra în interesul românilor.

Dacă fac abstracţie de ce e în spatele fiecăruia dintre candidaţi şi mă uit doar la indivizii Traian Băsescu şi Mircea Geoană, pot să spun că Geoană îmi pare un om mai aşezat şi mai stăpân pe emoţiile lui. Pot să spun că mi se pare un om mai potrivit să ajungă într-o asemenea funcţie. Dar tot ceea ce înseamnă Mircea Geoană ca politician ridică problemele pe care le-am menţionat.

Dacă Traian Băsescu obţine un nou mandat, nu am nici o speranţă pentru ca în România să fie linişte sau să avem în sfârşit un guvern competent. Dacă Geoană câştigă alegerile, îi reamintesc că în ultima lună am susţinut împreună propunerea Klaus Johannis pentru şefia Guvernului. Sper că va arăta consecvenţă, caz în care va avea în PNL un partener, pentru că PNL nu îşi schimbă strategia politică după cum bate vântul. Orice altă variantă pentru şefia Guvernului nu ne mulţumeşte şi nu va obţine sprijinul nostru.

Informez şi PD-L şi PSD că nu are rost să bată la uşa PNL pentru a obţine un sprijin formal pentru turul 2. Orice înţelegere cu PD-L aflat sub aripa lui Băsescu este exclusă din start. La fel orice înţelegere cu PSD este de neconceput. Dacă preşedintele Geoană îl va numi pe Johannis premier, putem discuta despre susţinere pentru Guvern alături de PSD, însă nu voi duce PNL într-o alianţă pe hârtie cu partidul aflat la cheremul lui Vanghelie şi Hrebenciuc.

Asta e tot ce am avut de spus. Le mulţumesc din nou românilor care m-au votat, îi îndemn să voteze şi peste două săptămâni, chiar dacă vor avea de făcut o alegere grea.”

Bun… Ce s-ar fi întâmplat în ultimele 10 zile dacă Antonescu ar fi spus lucrurilea astea în loc să se îşi anunţe imediat sprijinul pentru Geoană?

În primul rând, Antonescu nu ar mai fi fost privit ca un trădător de jumătate din electoratul lui. Nu mai putea fi asociat cu Iliescu sau Vanghelie de cei care vor să-l discrediteze (şi care au primit chiar de la el argumente solide). Nu mai crea PNL-ului imaginea că este o remorcă a PSD. Anontescu se păzea de postura de a vorbi mulţimilor cu o mare de fulare roşii în spate sau de a răspunde la întrebările justificate ale celor care spun “Păi cum îl susţineţi acum pe Geoană după ce l-aţi făcut demagog, mincinos şi aţi spus că nu e viu?…” Pe scurt, Antonescu îşi păstra intactă imaginea de om integru, de politician cu principii, care poate sta drept în faţa celor care au avut încredere în el. Sunt destul de sigur că astfel ar fi început să îşi pregătească terenul pentru viitoarele alegeri prezidenţiale.

În al doiela rând, îl obliga pe Geoană să fie mai concentrat şi să muncească pentru a-i convinge pe liberali să îl voteze. Antonescu i-ar fi lăsat o portiţă lui Geoană şi i-ar fi trântit din start uşa în nas lui Băsescu.

Poate cel mai important, ar fi evitat momentele penibile ca cel de la Timişoara, nu ar fi pus paie pe foc şi nu ar fi ridicat mingi la fileu taberei lui Băsescu. După prostia de la Timişoara, Băsescu a putut folosi ultimul cartuş pe care îl mai avea la îndemână: discursul anticomunist. Sigur, e stupid, cred eu, să te temi că revine comunismul în România dacă ajunge Geoană preşedinte, dar o gaşcă de băieţi bine pregătiţi au putut să urle suficient de tare cât să pară că sunt mulţi şi au reuşit să aducă lângă ei şi câţiva oameni bine intenţionaţi. Aşa, Băsescu a mai câştigat câteva voturi şi a făcut să se vorbească mai mult despre el chiar în ziua marii semnături inutile de la Timişoara. De ce oare n-or fi semnat Pactul pentru Baia Mare sau pentru Călăraşi…

E păcat să vezi că un personaj care avea potenţial (e altă discuţie dacă justificat sau nu) şi-l iroseşte din cauza unor decizii proaste. Dacă Antonescu a crezut sincer că face bine bătând palma cu Geoană a două zi după primul tur, atunci merită ce i se întâmplă. Dacă a fost prost sfătuit, iar merită, pentru că şi-a luat consilieri slabi.

Joi seară apare filmul cu presupusul pumn, Traian Băsescu e invitat la televizor şi pus în faţa imaginilor. Reacţia lasă loc pentru multe interpretări. Se încing talk-show-urile, taberele pro şi contra îşi pun pe masă argumentele mai mult sau mai puţin raţionale, Patriciu apare din nou şi se bucură că au apărut imaginile. Băsescu apare din nou la televizor la miezul nopţii şi dezminte tot. El şi ai lui dau vina pe mogulii din spatele lui Geoană.

Vineri dimineaţă, la ora 10, Mircea Geoană organizează o conferinţă de presă. Redau mai jos ce a spus atunci:

“Dragi români, stimaţi colegi din mass-media,

Ieri, prin intermediul internetului şi al televiziunilor, au fost transmise către opinia publică imagini cu contracandidatul meu Traian Băsescu, în care acesta pare că loveşte un copil în timpul unui miting din campania electorală din 2004.

Tabăra lui Traian Băsescu a încercat să lege apariţia acestor imagini de persoana mea, acreditând ideea că eu sau cei care mă susţin în această campanie am fi în spatele publicării acestor imagini.

Am venit astăzi în faţa dumneavoastră pentru a da asigurări că eu, personal, nu am nici o legătură cu apariţia acestor imagini. Nu aveam cunoştinţă de existenţa lor şi nici nu eram la curent cu faptul că se pregăteşte publicarea unor astfel de imagini. Ele au o calitate care ridică semne de întrebare asupra veridicităţii lor, astfel că nu pot să mă pronunţ dacă acest incident a avut sau nu loc.

Pentru mine aceste imagini nu au nici o importanţă şi nu schimbă cu nimic datele problemei. Eu nu am o problemă cu ce a făcut Traian Băsescu în timpul campaniei din 2004, ci cu modul în care a condus România în ultimii 5 ani. De asemenea, consider că actualul preşedinte a avut suficiente gesturi publice care ridică semne de întrebare asupra unor reacţii ale sale în momente tensionate, aşa că aceste imagini, după cum spuneam, nu schimbă cu nimic datele problemei sau modul în care mă raportez eu la Traian Băsescu.

Repet, nu am nimic de a face cu apariţia acestor imagini. Dacă sunt false, consider că publicarea lor e un gest josnic, pe care îl condamn, chiar dacă nu neg posibilitatea ca ele să fi venit dinspre oameni care vor să mă vadă preşedinte. Dacă sunt reale, e treaba lui Traian Băsescu să le explice, pentru că lovirea unui copil este un gest condamnabil. Eu nu voi face nici o secundă referire la aceste imagini în tentativa mea de a câştiga încrederea românilor. Cred că preşedintele şi-a făcut suficienţi duşmani prin modul în care a condus România, aşa încât apariţia acestor imagini, acum, nu trebuie să ne mire.

Fac un apel către mass-media să înceteze mediatizarea unor imagini care pot să dăuneze persoanelor implicate – şi mă refer în primul rând la copilul despre care se presupune că a fost lovit şi la familia lui – şi să revină la dezbaterea temelor importante, care trebuie să ne preocupe pe toţi.

Este prima şi ultima mea reacţie pe această temă şi le solicit adversarilor mei să nu mai amestece numele meu în acest scandal josnic.

Întrebări? Nu? Vă mulţumesc, o zi bună!”

Da, am o imaginaţie bogată, aşa-i? Cam aşa cred că ar fi trebuit să se comporte Mircea Geoană ca să arate că e cu adevărat conectat la campania asta. Absenţa lui completă din peisaj după apariţia acelui film a ridicat multe mingi la fileu taberei pro-Băsescu, care a putut să rostească papagaliceşte fără contraargumente serioase placa despre mogulii care îl controlează pe Geoană.

Dacă reacţia lui Băsescu a fost proastă prin ambiguitatea ei, reacţia lui Geoană a fost la fel de proastă pentru că a lipsit. Ce s-ar fi întâmplat dacă Geoană apărea repede la televizor şi spunea lucrurile de mai sus? Ar fi lăsat în off-side tot discursul despre mogulii care îl controlează pe Geoană, ar fi arătat că el vorbeşte altfel decât Patriciu şi ar fi lovit puternic în toată arhitectura campaniei lui Băsescu. Ar fi arătat tuturor că el, ca persoană, nu ar fi în stare să recurgă la astfel de arme de campanie. Despre capacitatea lui Băsescu de a lovi un copil s-ar mai fi discutat, dar posibilitatea ca Geoană să folosească astfel de unelte josnice ar fi dispărut.

Dacă ar fi avut o astfel de reacţie, Geoană nu ar mai fi pierdut voturi. Sunt mulţi cei care s-au hotărât să voteze cu Băsescu după apariţia filmului, gândindu-se că Geoană e un personaj care se foloseşte de trucaje ieftine pentru a obţine voturi. În plus, cei care nu votau cu Băsescu nu aveau nevoie de încă o dovadă că e dus cu pluta. De partea cealaltă, talibanii pro-Băsescu nu s-ar fi lăsat niciodată convinşi de un clip pătrăţos, motiv pentru care au îmbrăţişat imediat teoria conspiraţiei. În toată discuţia infinită şi inutilă despre trucaje şi photophrameuri, asocierea cu Geoană ar fi dispărut.

În absenţa unei astfel de reacţii, Geoană a pierdut voturi. La fel cum a pierdut şi pentru că Antonescu l-a susţinut deschis. Sunt sigur că, dacă Antonescu nu bătea palma deschis cu PSD, mulţi dintre cei care l-au votat în primul tur nu ar fi avut o problemă să voteze cu Geoană. PSD şi PNL au mizat pe o reacţie emoţională împotriva lui Băsescu, însă pactul dintre două persoane s-a transformat în pact între două partide: un PNL cu o proaspătă imagine de partid reformator, şi un PSD cu moştenirea revoluţiei, mineriadelor etc.. Sub forma asta, reacţia emoţională va avea în multe cazuri exact sensul opus. Iar filmul nu a făcut decât să îi sufle în pânze marinarului Băsescu aflat în drum spre al doilea mandat.

Am scris de două ori în ultimele două luni (aici şi aici) faptul că şansele lui Cioloş sunt minime, mai ales după ce sprijinul iniţial al Franţei părea să se fi reorientat treptat către Irlanda. În plus, spuneam că România are toate şansele să piardă Agricultura din cauza dezastrului care există în fruntea României.

Nu cred că am fost foarte departe de adevăr şi susţin în continuare că singurele motive pentru care Cioloş a obţinut până la urmă portofoliul dorit sunt competenţa lui, recunoscută peste tot în Europa, şi faptul că Irlanda s-a orientat către un alt portofoliu, pe care l-a şi obţinut – Cercetare şi Inovare. Poate că şi zâzania dintre Franţa şi Irlanda de după meciul de calificare pentru CM şi henţul lui Henry a avut rolul lui, cine ştie…

Sper din suflet (dar ştiu că sper degeaba) că măreţul nostru Guvern, minunatul prim-ministru şi preacuratul preşedinte nu vor ieşi la televizor cu bine-cunoscutele lor figuri triumfătoare, pentru a anunţa o mare victorie a diplomaţiei româneşti, care arată cât de credibilă e România în UE, mai ales sub conducerea glorioasă din ultimele două luni, respectiv din ultimii 5 ani. Sunt convins că exact asta vor face, dar NU AU NICI UN MERIT!

Pentru Cioloş şi ceilalţi viitori comisari vor urma audierile din Parlamentul European, unde cu siguranţă nu vor exista probleme. Putem spune că România are o şansă mare să arate că e în stare să ţină în frâu un domeniu de maximă importanţă, cu un mega-buget. Din fericire, Cioloş e capabil să facă asta.

- Băsescu a abordat cele mai relevante teme pentru nişte alegeri prezidenţiale, vorbind despre reforma statului, dar subjugând-o unui referendum inutil, fără nici o consecinţă legală imediată, şi fără a mai avea autoritatea de a vorbi despre asta, după 5 ani în care a arătat că numai om de stat nu poate fi considerat.

- Geoană a recuperat mult (să nu uităm că a pornit de pe la 20%), s-a poziţionat rapid ca personaj anti-Băsescu, după 9 luni de guvernare comună, dar s-a pierdut iar în discursuri ceauşiste şi a jucat catastrofal ultima săptămână de campanie (principala greşeală a fost că a refuzat dezbaterea de la Cluj) şi a pierdut probabil câteva procente, care i-ar fi adus victoria în primul tur.

- Antonescu, pe care l-am votat, dar fără a fi prea convins, a avut drept moment de vârf dezbaterea de la Cluj, dar a intrat în joc prea târziu pentru a mai recupera distanţa faţă de primii doi, a greşit mult în dezbaterea finală (ca şi ceilalţi doi) şi, per total, a fost lipsit de substanţă.

Acum aproape două luni scriam despre posibilitatea unui tur II între Geoană şi Antonescu. Mi-am dat seama pe parcurs că nu sunt şanse să se întâmple asta, pentru că multe din condiţiile pe care le-am menţionat acolo nu s-au împlinit. Problema turului II dintre Geoană şi Băsescu e că avem de-a face cu doi candidaţi care cred că nu au nici o treabă cu ce se întâmplă în ţară. Băsescu are aceleaşi teme învechite şi nu a priceput că trebuie să treacă de faza Iliescu, Vanghelie, Hrebenciuc pentru a convinge alţi 20% dintre români să îl voteze. Nu e nici o diferenţă între personajele amintite obsesiv şi cei care îl înconjoară pe el. Mă uimeşte modul în care Băsescu, Boc şi ceilalţi din PD-L repetă ca papagalii aceleaşi fraze crezând că aşa conving lumea. Nu suntem toţi chiar aşa lipsiţi de judecată proprie.

Pe de altă parte, extrem de puţin din ce spune Geoană poate fi realizat. Promisiunile lui sunt absolut fantasmagorice şi n-au nimic de-a face cu realitatea. Nu cred că Geoană, odată ajuns preşedinte, va fi la mâna personajelor sinistre care îl susţin acum, dar asta nu îi scuză discursul lipsit de conţinut. Cineva ar trebui să îi explice că trebuie să îşi mai umanizeze imaginea, să nu mai vorbească mereu cu nasul pe sus (la propriu) şi cu o tonalitate lucrată excesiv. Să împrumute ceva de la Băsescu din 2004 (nu de la Băsescu de acum, căruia îi tremură glasul mai mereu).

Partea bună e că Antonescu rămâne în piesaj, candidatul de pe locul trei fiind cel care decide cum se înclină balanţa, ca mai mereu în alegerile foarte echilibrate. Constat că Antonescu are zile bune şi zile proaste. Duminică a avut o zi foarte proastă, mai ales la anunţarea rezultatelor, dar luni a avut o zi bună, pentru că a arătat că e consecvent, vorbind despre Johannis. Geoană a prins repede mâna întinsă de liberali şi l-a lăsat în off-side pe Băsescu, care a reluat placa tocită despre parteneriatul lui cu românii.

Klaus Johannis revine astfel în atenţia publică, el fiind cel cu care Geoană şi Antonescu vor marşa timp de două săptămâni. Johannis va fi prezentat ca opusul lui Băsescu, drept un om care poate aduce echilibru şi stabilitate, iar campania lui Geoană se va reduce, dincolo de discursurile sforăitoare, la o singură idee: “Dacă îl vreţi pe Johannis prim-ministru, votaţi-mă!”. Sigur, asta nu e o garanţie că Johannis chiar va fi premier dacă iese Geoană, dar e clar că Băsescu nu are cum să contreze ideea asta. Frazele învechite despre coaliţia de la Grivco nu funcţionează, asta reiese în primul rând din faptul că 69% dintre români au votat împotriva lui Băsescu şi a ideilor lui fixe.

Aşadar, să ne pregătim de două săptămâni pline de Johannis, pe de o parte, şi de apeluri patetice către români, de cealaltă parte. Observ că PD-L-iştii, de când au pierdut teren şi sunt încolţiţi din toate părţile, evită să vorbească despre conducerile partidelor şi se adresează mereu fie parlamentarilor, fie alegătorilor. La moţiunea de cenzură sau la votul pentru Croitoru spunea că parlamentarii au raţiune proprie şi sunt aleşi uninominal, deci vor vota cum le dictează conştiinţa (ei fiind aceeaşi 322 care trebui reduşi etc…), iar acum spun că alegătorii care l-au votat pe Antonescu nu vor Vanghelie şi Iliescu. Ei bine, eu care am votat cu Antonescu, nu vreau Iliescu şi Vanghelie, deci nu pot să vreau Băsescu şi omologii celor din PSD. În plus, Băsescu mai spune că alegătorii lui Antonescu au arătat că vor dreapta. Corect, eu vreau dreapta, motiv pentru care nu o să pot vota niciodată cu Băsescu şi PD-L, care numai dreapta nu sunt. Urăsc personajele care vin la televizor şi îmi spun mie şi românilor, în general, cum stă treaba în ţară. Oameni de genul ăsta sfidează orice neuron activ.

O ştire scurtă, care a apărut tot ieri în EU Observer şi care preia un material mai amplu din Irish Independent, lămureşte lucrurile. Comisia Europeană bate la cap Guvernul Irlandei să o propună drept comisar pe Mary Coughlan, actual ministru al muncii, dar mai ales fost ministru al Agriculturii. Ştim deja de vreo trei săptămâni că Irlanda are susţinere puternică pentru portofoliul Agriculturii, iar singurele noastre speranţe stăteau în indecizia irlandezilor, care se gândeau şi la Cercetare.

Nu înţeleg de ce Boc şi ai lui nu fac totuşi şi o altă propunere de comisar. Comisia ne-a cerut trei propuneri, dar noi ne încăpăţănăm să rămânem la una singură, care e destul de limpede că nu prea are şanse. În condiţiile astea, părem să ne îndreptăm tot spre Multingvism, iar în presa europeană se scrie că e jenant pentru un stat să fie pus în situaţia de a accepta un astfel de portofoliu.

Şi încă o chestie… În timp ce cere Irlandei un anumit om, pe care să îl pună şef peste jumătate din bugetul UE, Comisia Europeană îşi trimite reprezentanţi la Bucureşti ca să vadă în ce măsură suntem în stare să demonstrăm că putem să respectăm nişte angajamente jenante, ca să ne dea nişte bani să avem cu ce plăti pensii şi salarii.

Mai jos un print screen cu ştirea din EU Observer care ne dă de înţeles că ar fi cazul să ne luăm gândul de la Agricultură.

Pe lângă ei se regăsesc şi doi străini care cunosc bine România, care au scris sau au predat aici. E vorba de Tom Gallagher, care a rămas celebru după editorialele ucigătoare din preajma alegerilor din 2004 în care făcea praf PSD şi pe Adrian Năstase, şi Chantal Millon-Delsol, o reputată profesoară din Franţa, adeptă a ideilor dreptei conservatoare, care promovează federalismul, subsidiaritatea şi autoguvernarea. Ea a colaborat ani buni cu Facultatea de Studii Europene din Cluj (nu ştiu dacă o mai face şi acum) şi mulţi studenţi de acolo au ajuns să studieze la Universitatea Marne-la-Vallee, unde este ea încadrată.

Făcând parte din consiliul de conducere al acestui Institut PD-L-ist, se poate spune că Chantal Delsol este o susţinătoare a lui Traian Băsescu şi a PD-L. Însă cei care au conceput campania pentru referendum au făcut greşeala să presupună că asta înseamnă automat susţinere pentru orice face Traian Băsescu, iar atunci când eticheta Institutului a fost lipită pe campanie, s-a folosit şi numele ei (şi al celorlalţi) drept susţinători ai parlamentului unicameral şi ai referendumului din ziua alegerilor prezidenţiale.

Madame Delsol arată totuşi că, deşi simpatizează România, nu e dispusă să accepte să fie implicată în lucrurile făcute pe genunchi, în stil românesc. Redau mai jos integral reacţia trimisă de Chantal Delsol unei părţi a presei şi mediului academic din România. Textul e şi în franceză şi română, exact aşa cum a venit.

“Université Paris-Est Marne-la-Vallée
Cité Descartes 5, bd Descartes
Champs-sur-Marne
77454 MARNE LA VALLEE
CEDEX 2

Professeur Chantal Delsol

Directrice du Laboratoire Espaces Ethiques et Politiques

Membre de l’Académie de Sciences Morales et Politiques

Chers collègues,

Ces derniers jours, mon nom a été véhiculé par la direction de l’Institut d’Etudes Populaires (ISP) en relation avec la campagne du « Oui » au Référendum initié par le Président de la Roumanie, M. Traian Basescu, pour l’introduction du Parlement unicaméral et la réduction du nombre de parlementaires. Je suis obligée de faire les précisions ci-dessous :

1. En tant que membre du comité de parrainage de l’ISP, je n’ai jamais été consultée en ce qui concerne cette initiative et on ne m’a pas demandé de joindre la liste des soutiens présidentiels. Je trouve très inquiétant le fait de m’avoir associée à une initiative sans avoir été consultée au préalable.
2. En ce qui concerne l’essence de cette initiative, je ne trouve pas du tout juste l’appropriation par le Président Basescu de la réforme du Parlement comme argument principal de sa propre campagne présidentielle. Au contraire, je crois qu’une réforme du système institutionnel roumain est nécessaire, mais qu’une modification plus ample de la Constitution serait impérative et que le débat public concernant une telle démarche devrait être dissocié de toute campagne ou période préélectorale. Le Parlement est l’organe représentatif suprême du peuple et sa réforme exige une réflexion et une analyse beaucoup plus profondes que celles qui ont été derrière la décision présidentielle de convoquer le référendum populaire.
3. Je demande aux personnes engagées dans la campagne présidentielle et référendaire de s’abstenir dorénavant de m’associer à toute démarche sans me demander la permission.

Fait à Paris,

le 26 octobre 2009

Chantal Delsol

Stimaţi colegi,

În ultimele zile, numele meu a fost vehiculat de către conducerea Institutului de Studii Populare (ISP) în legătură cu campania pentru „Da” la Referendumul iniţiat de Preşedintele României, Traian Băsescu, pentru introducerea Parlamentului unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Mă văd obligată să fac următoarele precizări:

1. Ca membru al Comitetului de conuducere al ISP, nu am fost niciodată consultată în privinţa acestei iniţiative şi nu mi s-a cerut să mă alătur listei de susţinători ai Preşedintelui. Consider că este foarte neliniştitor faptul că am fost asociată unei iniţiative fără să fi fost consultată în prealabil.
2. În ceea ce priveşte esenţa acestei iniţiative, nu consider în nici un chip justă însuşirea temei reformării Parlamentului de către Preşedintele Băsescu ca argument principal folosit în propria sa campanie prezidenţială. Din contră, consider că o reformă a sistemului instituţional românesc este necesară, dar şi că o modificare mai amplă a Constituţiei ar fi imperativă şi că dezbaterea publică privind un astfel de demers ar trebui disociată de orice campanie sau perioadă pre-electorală. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului, iar reformarea sa necesită o analiză mult mai profundă decât cea care a stat la baza deciziei Preşedintelui de a convoca un referendum popular.
3. Le cer tuturor celor implicaţi în campania prezidenţială şi referendară să se abţină de aici înainte de a mă asocia oricărui demers fără să îmi ceară înainte acordul.

Profesor Chantal Delsol

Director al Laboratorului Espaces Ethiques et Politiques

Membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice”

Vai, vai, ce făcură Băse şi ai lui! Adică ai norocul să ai alături de tine şi persoane valoroase, chiar dacă necunoscute românilor, şi în loc să le foloseşti ideile avizate alegi să le pui tu propriile idei în cap… Ba mai mult, să îţi spună propriii tăi aliaţi că ce faci e şmecherie de doi bani şi că toată treaba cu reforma constituţiei n-are nici o valoare câtă vreme e asociată cu un eveniment pur politic precum alegerile prezidenţiale… Păcat că nu prea multă lume o să ştie despre asta. Şi probabil că şi dacă ar şti nu ar face o diferenţă prea mare, asta e şi mai nasol…

Apărătorii preşedintelui spun că el a acţionat “în litera Constituţiei” chemând partidele la consultări degeaba şi desemnând un prim-ministru după bunul plac. Cei care i se opun spun că preşedintele nu a încălcat Constituţia, dar că trebuia să acţioneze “în spiritul ei” şi să desemneze un prim-ministru dorit de ei. După care vine completarea firească a taberei pro-Băsescu: preşedintele a respectat Constituţia “în litera şi în spiritul ei”!

Mă îndoiesc teribil că cei care vorbesc despre “spiritul Constituţiei” dorm cu cărţile lui Montesquieu la cap. Prin urmare, concluzia e una singură: Constituţia e moartă, iar acum spiritul ei ne bântuie. Şi sigur că fiecare vede spiritul sub ce formă vrea.

E clar că actuala Constituţie mai mult încurcă decât ajută. Oricine poate aduce Constituţia drept argument în favoarea propriei poziţii şi împotriva celorlalţi, iar textele sunt atât de confuze pe alocuri că e greu să distingi cine are dreptate şi cine aberează. Curtea Constituţională nu poate fi credibilă, câtă vreme cei care ajung să facă parte din ea pot fi foşti politicieni. În materie de reglare a raporturilor dintre instituţiile fundamentale ale ţării, Constituţia a dat rateuri în permanenţă. Practic, ea facilitează apariţia conflictelor între Parlament, Guvern şi preşedinte. Constituţia nu oferă soluţii la crizele politice, ci mai tare le amplifică.

O nouă revizuire a Constituţiei e esenţială. Nu trebuie să ne legăm de tot ce scrie în ea, ci doar de partea care reglează raporturile între instituţii, pentru că varza asta semiprezidenţială care (nu) funcţionează în România nu e viabilă. Sigur, înainte  să ne aruncăm cu capul înainte în referendumuri şi crearea de comisii de specialişti, trebuie să existe o dezbatere între toate capetele luminate (deci pe cât posibil fără minţile înfierbântate de la conducerea diverselor partide), în urma căreia să ne dăm seama ce naiba vrem să facem cu ţara asta, care ne sunt priorităţile, ce vrem de la Parlament, ce vrem de la preşedinte etc. A, şi cu ocazia asta putem elimina şi prostia aia cu “statul naţional” (găsesc ei o soluţie să revizuiască un articol care nu poate fi revizuit…).

PS: Turbez dacă mai aud vreun joc de cuvinte despre Croitoru… “Guvernul se croieşte greu”, “Croiala de weekend”, “Băsescu şi-a croit premier”…

Mult mai puţin celebră decât centura Gherlei, strada Zambilei, o stradă foarte mişto dacă printre locuitorii ei nu s-ar afla şi câţiva ciobani, a fost şi ea terminată, cu greu, pe la sfârşitul lui lui septembrie, după ce a stat vreo două luni închisă pentru reparaţii. Fosta mea colegă Elza, de la Citynews, a scris pe larg despre perioada în care strada s-a aflat la stadiul de groapă, nedemnă pentru un oraş care se pretinde unul de cinci stele .

După ce muncitorii s-au întors din concediu şi au fost plătiţi de Primărie, am mai aşteptat trotuarele, care au apărut şi ele în cele din urmă, dar termenul iniţial de finalizare a lucrărilor a fost depăşit oricum cu câteva săptămâni.

La nici trei săptămâni distanţă de la ceea ce părea a fi terminarea străzii, nişte minţi luminate şi-au dat seama că, din neatenţie sau din exces de zel, muncitorii care au asfaltat strada AU ASTUPAT GURILE DE CANALIZARE! Astfel, strada a fost spartă din nou, în 3 locuri, iar acum se lucrează la montarea unor tuburi care să înalţe gurile de canalizare cu vreo 3 metri, pentru a le aduce la actualul nivel al asfaltului. Circulaţia nu a fost oprită, dar şoferii trebuie să încalece serios bordurile pentru a putea trece pe lângă noile gropi.

Nu cred că înainte de lucrări existau guri de canalizare în toate cele trei locuri unde se lucrează acum, dar ce nu pricep e de ce nu au putut să facă lucrările astea acum 2-3 luni. De ce trebuie să spargă acum asfaltul proaspăt turnat, în loc să se lucreze atunci când pe stradă era doar nămol? Poate o exista vreo explicaţie tehnică amplă pe care eu, în ignoranţa mea, nu pot să o găsesc.